Ala din '77 a fost groaznic. Aveam 10 ani, locuiam (ca si acum) la etajul 4 (din 4) si-mi amintesc ca a fost seara, in jurul orei 21.30. Ma bagasem sub tocul usii (se spune ca e cel mai sigur loc dintr-un apartament de bloc) si ascultam terifiat scartiiturile placilor de beton din care era facut blocul. Prin casa se spargeau tot felul de lucruri : vitrine, pahare, farfurii, cam tot ce era intr-un echilibru mai precar. Am zis ca nu se mai termina, ca la cele aprox. 50 de secunde cat a tinut, parea ca dureaza de o vesnicie.
Nu va imaginati ce GROAZA iti poate induce un cutremur de peste 7 grade, trait la ultimul etaj al unui imobil. Senzatia e incomparabila cu orice altceva trait de mine pana acum. E o frica organica, ancestrala, pe care nu ti-o poti stapani nicicum, care vine din cele mai ascunse unghere ale fiintei tale. Oricat incerci sa fii de rational, simti cum ti se zbarleste parul pe tine.
Matusa-mea din Bucuresti (Dumnezeu s-o ierte, c-a murit) statea la etajul 5/10, undeva in Lacul Tei. La ei a fost jale. La etajul 10, vecinii au spus ca blocul se misca stanga-dreapta cu aproximativ 1 metru

. E fantastic de mult pentru o structura din beton armat. Se crapasera peretii in baie de se vedea casa scarii si prin crapaturi puteai baga mana pana la cot.
Imi amintesc ca undeva la Lizeanu era un bloc care arata ca o felie de tort proaspat taiata. Se vedeau dormitoarele, paturile, bucatariile, mobilele din casa, efectiv tot. Cazusera peretii laterali si cateva plansee si puteai da buzna cu privirea in ceea ce mai ramasese din vietile oamenilor. A fost o imagine de cosmar pe care n-o pot uita nici acum, dupa 32 de ani.
Aveam un var care pe vremea aceea era in armata, in Bucuresti. Militarii erau baza: ei erau folositi in principal la scoaterea victimelor de sub daramaturi. Imi povestea ca la plecarea din unitate, dis de dimineata, erau obligati sa bea la foc automat cate 200 grame de votca, tocmai pentru a nu realiza ce vad acolo. Ce-a putut sa vada omul ala...oameni decapitati, maini, picioare, capete, copii zdrobiti...si mirosul...un miros groaznic, de moarte, pe care nu l-a putut uita nici pana astazi. Zile intregi a facut asta, de dimineata pana seara, de parca s-ar fi dus la servici.
Am avut apoi ocazia, dupa cativa ani, sa intru in Crematoriul Uman din Bucuresti. Foarte multe victime ale cutremurului, in special cei care n-au mai putut fi identificati, au fost arse acolo. Nu stiu cate victime anuntasera autoritatile de-atunci, dar tin sa va spun ca sunt zeci de siruri de urne negre, pe zeci de metri lungime, pe culoare intregi ale cladirii, depozitate in crematoriu. Cred ca sunt cateva mii. Mii de destine schimbate intr-o clipa in care natura ne-a aratat adevarata ei putere.
Nu doresc nimanui sa traiasca astfel de clipe. E cumplit. Atunci iti dai seama ca cei care spun ca iti trece toata viata prin fata ochilor in cateva secunde, chiar au dreptate. Suntem praf. Un praf pe care
cineva il poate indeparta cu o singura rasuflare. Si acel cineva cateodata chiar e curios sa vada cum se face.