$1 scrie:$21-au montat discul de ambreiaj invers deoarece te poate pacali conformatia lui foarte usor daca nu esti atent...
of, of, of, domnule Biban!
de câte ori nu am redemontat maşini proaspăt reparate din cauza asta!...
schimbat placă, disc, rulment şi ăia mai necredincioşi schimbau şi furca...
dar să ştii că am avut şi surpriza să găsesc placa spartă după câteva debreieri (de doo ori, la Dacie, piese contrafăcute...)
aşa e când faci mecanică după ureche...
ca să mai zic şi altele: sunt convins că ai bătut ferodouri (cuvânt ce a intrat în limbă la fel ca "xerox", Ferodo fiind o firmă care produce materiale de fricţiune aşa cum Xerox producea xeroxuri

adicătelea copiatoare!) de te-ai săturat!
îmi aduc aminte, în perioada '91 până prin '98, să zic, românul a cărat în ţară tot ce i-a picat în labe... toate ciudăţeniile de maşini, mare parte din ele căzute, epave...
în acea perioadă am reparat-recondiţionat pe lângă discuri de ambreiaj şi saboţi de frână char şi placheţi de frână...
hai să zic cum!
...după cum cred că ştii, dragule Biban, în ţara românească, de fricţiune se ocupau "frânele" de la Râmnicu Sărat. adică actuala fabrică Fermit, ei produceau tot şi produc şi azi tot ce înseamnă fricţiune. şi aici nu vorbim numai de auto ci de toată industria frânării...
dintr-o întâmplare năstruşnică l-am cunoscut pe domnul inginer Haiu, unul din şefii de producţie, om cu care am fost în relaţii de afaceri şi amiciţie până în 1998. amiciţia cred că a rămas! te salut d-le Haiu! nu ştiu ce o mai fi cu el de atunci dar sper să îi fie bine!
ei bine, cu ideile mele şi ale lu tata şi cu experienţa şi cunoştinţele fabricii ale lui Haiu am reparat TOT ce ne-a picat în mâini!
"materialul" era pastă - prost, sau azbest - bun... în fine... nu vă mai aburesc...
discurile de ambreiaj la nituiam cu ciocanul la marele fix, niturile mi le făceam singurel la un strunguleţ, tot acolo dornul şi căpuitorul, iar odată, în şanţ, am executat nituri polizînd cu pila o sârmă mai groasă de aluminiu prinsă în bormaşină (la un ceapeu

)
saboţii îi concepeam după raza interioară dată de sabotul propriu-zis şi diametrul interior al tamburului care adeseori era extrem de uzat şi mai luam un şpan din el să-l aducem în plan... de aici trebuia să ticluim cât să fie de adânci găurile de prindere ca să nu se facă praf de la prima frânare... aici era fineţea de a fabrica diferite şpirale boante, fără unghi, sau opritoare ca să nu găureşti placa prea mult... lucruri pe care nu ştiai dacă le mai vei folosi vreodată...
placheţii de frână erau cei mai periculoşi fiindcă nu exista o tehnologie acceptată ca la cele două exemple de mai sus. mai clar, dacă "reparai" o plăcuţă de frână şi ieşea ceva nasol o cam beleai...
însă tehnologia lui tata nu a eşuat niciodată! poliza (pe şeping) plăcuţa uzată ca să obţină planul paralel perfect dar nu bărbierea până la fier NICIODATĂ. dacă plăcuţa era la fier era gunoi, nu se mai apuca...
pe urma de "ferodou" vulcaniza un alt ferodou decupat şi adaptat ca ăla.
vulcanizarea se făcea cu diferite răşini şi mergea! de fapt oprea maşina!